Mihai Dragan - kindablog

Ma apuca durerea de cap cand aud chestia asta. O aud de la taximetristul care vorbeste de 20 RON in plus pe zi si pana la antreprenorul avid de imbogatire rapida.

Nu o inteleg. Nu inteleg de ce ar vrea cineva sa faca bani. Pana la urma sunt bucati de hartie fara sensul pe care il sustin. Vrei o casa? Inteleg. Vrei un avion? Inteleg si asta. Vrei sa faci bani? Asta nu o inteleg.

Am spus-o de atatea ori si probabil o voi mai  spune. Banii sunt o metoda, nu un scop. Sunt elemente de echilibru economic. Atat. Au importanta pe care le-o dam noi.

Concentrandu-te pe un mijloc nu vei atinge scopuri. Probabil nu vei avea casa aceea frumoasa, nu vei avea masina aceea scumpa. Exceptiile sunt cele in care scopurile se identifica cu mijloacele (lumea finantelor). Chiar si acolo insa intelegerea asupra banilor este diferita decat aceea de bani ca scop final.

Influenta, valoare sunt notiuni sugerate santieristic de conceptul “bani”. Lumea nu este condusa de bani. Este condusa de influenta, reputatie, know-how, relatii.

As vrea sa vad mai multi oameni in tara aceasta urmarind sa devina cei mai buni ingineri, economisti, muzicieni, artisti etc. Nu cei mai bogati. Banii, bunastarea, vin de la sine. Atata timp cat intelegi ca ceea ce oferi lumii si lumea iti ofera tie este valoare. Estimabila uneori in bani.

“…Just my two cents…”

Urmareste-ma pe Twitter | Aboneaza-te la RSS

Acum vreo 4 ani de zile mergeam cu un autobuz pe linia lui 783. Inghesuiala mare. Caldura si mai mare. In 783 se inghesuiau romanii care veneau din afara Bucurestiului (Otopeni in mare parte) si cativa turisti.

Forfota mare in autobuz. Eu undeva pe la mijloc. La un moment dat vad ca un nene pe la vreo 20-30 de ani se pierduse cu degetele in buzunarele unui batran. Mai, ce o fi asta? imi zic in gand. Poate mi se pare. Stau ce stau, trag cu coada ochiului in continuare si tanarul nu prea parea sa aiba de gand sa lasele buzunarele in pace. Ajunsese la piept acum si batranul nu simtea nimic.

Ma inghesui catre ei si ii zic sa scoata mana din buzunar. Portofelul cade pe jos. Hotul incepe sa ma injure si sa ma ameninte. Da sa ma loveasca. Ma feresc. Il lovesc eu. Autobuzul se opreste. Se da jos. Eu dupa el catre usa, sa cobor (nu stiu ce imi trecea prin minte - poate sa il prind si sa il duc la politie). Dau sa cobor cand deodata simt o lovitura deasubra ochiului. Pun mana. Simt ceva cald. Sange. Fusesem lovit cu ceva de unul dintre companionii hotului. Erau trei in total.

Inca ceva scandal pe strada si apoi fug cei trei (banuiesc ca nu de frica). Intre timp fata mea se umpluse de sange. Toti din autobuz stateau si se uitau. Nici un cuvant. Un polonez (am presupus atunci avand in vedere ca avea un rucsac de tenis cu ceva scris in poloneza pe el) imi da speriat un prosop. Alb. Ma sterg pe fata si i-l inrosesc. Ii multumesc. Ma uit la oamenii din autobuz. Il cautam cu privirea pe batran. Asteptam un multumesc sau ceva. Poate mi l-a spus dar nu mi-am dat seama. Toti ceilalti intorceau privirea.

Ma urc intr-un taxi si fug la urgenta. Nu a fost nimic grav din fericire.

Oamenii urasc bagaretii. Daca s-ar putea sa traim in celula noastra de 40 de metri patrati ar fi perfect. Pana la urma oricine de pe strada ne poate fi dusman, nu? Daca vedem ceva in neregula ar trebui sa lasam asa… Ca poate trece.

Urmareste-ma pe Twitter | Aboneaza-te la RSS

Am intalnit oameni care se tem de moarte, oameni care se tem de boli, oameni care se tem de multime. Am si eu frici dar daca exista una care le intrece pe toate aceasta este frica de mediocritate.

Frica de “lasa ca merge si asa”. Frica de a renunta. Frica de resemnare. Frica de a ajunge la 60 de ani si a le spune copiilor si nepotilor ca “viata este grea”, ca sumar al experientei mele de viata.

Nu stiu cum s-a ajuns la asta dar vad din ce in ce mai multa resemnare. Oameni care au oportunitati in fata ochilor si le este frica de a le prinde. Oameni care nu vor, spun ca nu pot si raman asa. Oameni care injura si blestema orice din jur pentru faptul ca nu reusesc. Atunci cand nu incearca.

De ce nu putem sa gandim pozitiv? De ce nu putem sa spunem “da, se poate”? De ce nu putem sa incercam sa fim cei mai buni in ceea ce facem? De ce ne visam toti Becali? De ce nu ne place sa muncim? De ce nu ne place sa invatam? De ce nu ne place sa ne autoeducam? De ce nu ne place sa impartasim cu ceilalti bunatate si intelegere? De ce nu vrem sa urmam reguli?

Si nu in ultimul rand - de ce ne acceptam statutul? De ce nu incercam sa devenim mai buni? De ce facem lucrurile in sictir?

Daca citesti postul acesta si crezi ca nu esti asa pune-ti intrebarile urmatoare:

• Stiu ce imi place sa fac?
• Fac ce imi place sa fac?
• Incerc sa devin cel mai bun in ceea ce fac?

Daca ai raspuns cu “Da” la macar una dintre aceste intrebari esti pe drumul cel bun. Daca nu …

Urmareste-ma pe Twitter | Aboneaza-te la RSS

Avem nevoie de comunicare. Avem nevoie de a discuta lucrurile ce ne preocupa cu adevarat. De multe ori nu reusim. Pierduti in cotidian uitam sa gandim, sa descoperim si sa rationam.

Astazi am avut sansa de a discuta subiecte interesante cu un prieten stapan pe o mentalitate profunda. Rare astfel de persoane. Acelea care se forteaza sa iasa din cercul de linistit al lui ieri, azi si maine, cele care te forteaza si pe tine iti depasesti limitarile.

Urmareste-ma pe Twitter | Aboneaza-te la RSS